Gheorghe Pascali, pompier la ceruri ....

A plecat dintre noi prea repede, şi oricât încerc, nu mi-l imaginez decât la datorie, pompier stând de strajă lângă confraţi. Colonel Gheorghe Pascali, om mai întâi de toate, a fost realmente coleg de breaslă cu noi ziariştii de începuturi după revoluţie, am parcurs împreună drumul cunoaşterii meseriei, noi, în alte scrisului, el în ale comunicării cu o şleată de „nebuni”, aşa cum ne mai spunea uneori. Nu era uşor să fie purtător de cuvânt al unei instituţii aflată permanent în atenţia opiniei publice, şi cumva a reuşit să stabilească ordine, puţin militărească, dar în niciun caz crispată. Avea regula lui sigură de a nu da greş cu noi, şi de a sări cumva de la informaţie vreun ziarist. În fiecare dimineaţă trebuia să-l sunăm, dădeam bună ziua şi dacă aveam timp, mergeam la o cafea. Ne aştepta cu cafeaua caldă în ibric, numai bună de băut,fără zaţ, lăsat între timp la fund. Stăteam la poveşti cât aveam timp, nu prea mult de regulă, dar suficient cât să ne dăm seama de căldura sufletului său. Ne povestea de fetiţa sa, era mândru ca orice tată de fată, şi zâmbea timid. Anii au trecut, şi nu îmi aduc aminte vreodată, personal, să mă fi certat sau supărat vreodată pe dumnealui, nu am avut motiv, era extrem de corect, în egală măsură cu toţi ziariştii. Pe parcursul anilor, a fost purtător de cuvânt, prim adjunct, şeful Biroului Operaţional din cadrul ISU Brăila, dar putea la fel de bine să fie şi şef al instituţiei, era perfect capabil. Cum era la datorie, aflăm de la el după cum ne povestea cu ani în urmă : „Detaşamentul 2 Pompieri Brăila a fost înfiinţat la începutul anilor '60, odată cu Platforma Chimică de la marginea oraşului, acesta avea, în principal, misiunea de a interveni pentru stingerea incendiilor apărute la Combinat şi Termocentrală.Erau cel puţin cinci incendii pe zi. La fabrica de sulf erau zeci de cuptoare în funcţiune, iar incidentele se ţineau lanţ. Când auzeam bubuitura, nici nu mai aşteptam apelul de solicitare la intervenţie, ştiam că iar s-a produs o explozie la un cuptor, ne echipam şi mergeam la fabrica de sulf". În anii '80, locotenent major fiind, în cadrul Companiei nr. 2, a trăit pe viu cele mai dificile intervenţii din istoria subunităţii : "În februarie 1985, a avut loc o explozie urmată de un incendiu, la turbogeneratorul nr. 2 al Termocentralei. În acelasi an, în octombrie, a luat foc sala de maşini a fabricii de celofibră. Ambele intervenţii au fost extrem de grele. Eu am atins un utilaj incins de incendiu şi mi s-a luat carnea de pe picior. Am avut şapte zile scutire de cizmă, fiindcă nu puteam să mă mai încalţ". Sunt mândră că l-am cunoscut, că mă suna ori de câte ori mă auzea pe radio, că vorbeam preţ de o clipă când ne revedeam pe stradă, şi mă rog să-şi regăsească liniştea acolo sus în cer şi să vegheze asupra noastră în continuare.Dumnezeu să ierte!